Cheile Galbenei /
Cetatile Ponorului
Asa cum spunea prietenul meu Galen odata ce ai gustat din
bucuria unei drumetii solitare cu motocicleta prin munti nu se poate sa nu mai
vrei odata si inca odata si inca odata …
Asa se intilmpla
si cu mine acum. Din luna mai nu mai iesisem undeva de unul singur asa sa nu ma
bata nimeni la cap si simteam nevoia unei evadari, mai ales ca stresul acumulat
la servici unde lucrez cu oamenii se adunase in ultima vreme. Vroiam sa simt
racoare, padure, vantul cum suiera prin frunzele copacilor, apa cum susura
printre pietre, pasarele si greieri ... doamne abia asteptam. Sambata se anunta
o zi cu averse de ploaie si mie nici ca imi pasa ... imi si inchipuiam cum va
curge ploaia pe mine si ma va racori dupa o saptamana intreaga de arsita
petrecuta in oras pe betoane si asfalt, dar mai ales in sufocantul birou de la
servici.
Zis si facut, sambata 23.06.2012 la ora 9 eram deja pe motor in drum
spre Brad. Inca de la intrarea in orasul Brad am considerat frumos sa fac o
fapta buna , am vazut niste motociclisti straini cum se bagasera (dupa
indicatoarele rutiere) pe o ruta de ocolit orasul (aia este doar pentru TIR)
dar ei credeau ca vor evita aglomeratia centrului nestiind ce ii asteapta pe
centura …. GRRRRR …. adevarate capcane pe acolo mai ales ca 3 din 5 motoare
erau Harley.
Am accelerat dupa ei si i-am intors dupa mine explicandu-le ce este cu drumul ,
apoi i-am dus pana la iesirea spre Oradea unde vroiau sa merga. Nu am facut decit sa ii scap de centura Bradului,
adevratul enduro-turing urma sa inceapa pentru ei de pe la Varfuri deoarece
drumul spre Oradea este in lucru … asta este.
Eu mi-am vazut de
drumul meu care mergea spre Abrud. Am oprit dupa citiva km la o pensiune numita
Poarta Apusenilor unde mi-am baut cafeaua si o Cola.
Am continuat drumul si
imediat au inceput curbele peste primii munti iesiti in cale.
Mai departe pana
la Campeni nu am mai oprit deoarece am facut de nenumarate ori acest drum. Am
alimentat sa am plinul facut si am intrat in zona fara semnal la
telefon !!! Hahahaha ma si gandeam ce bucuros sunt ca nu mai suna , ca nu
mai simt civilizatia cum imi invadeaza intimitatea, cum ma desprind si incep sa
ma apropii de ceea ce este normal de altfel adica de natura, de inceputurile
noastre ca si oameni, de ceea ce te incarca cu adevarat cu energie si te face
sa te simti implinit. De aici am mers numai cu casca ridicata tot drumul sa
simt aerul curat pe care il dorisem atit de mult. Desi pe Google Maps imi arata
ca din drumul care duce spre ghetarul de la Scarisoara ar fi un drum spre
cheile Galbenei unde era primul meu obiectiv, cind am inceput sa urc in sus
localnicii mi-au spus ca nu se poate si ca de acolo ajung doar la Casa de
Piatra si ca de acolo nu se poate trece. Nu am crezut pe primul si am intrebat
pe alt doilea … pe al treilea si acelasi raspuns. Am zis sa nu fac pe eroul
si daca mai multi iti spun ca esti beat
te duci si te culci ... pana la urma plecasem la plimbare nu la hard enduro.
M-am intors cum au spus ei si am plecat mai sus (tot pe asfalt) pana la Arieseni.
Drumul pana la Arieseni desi pe asfalt a fost un vis ... era inca dimineata si
aerul curat si rece. A trecut si o scurta rafala de stropi de ploaie (cam 2
minute) exact cit sa dea acel miros placut de asfalt ud si de ploaie. Aveam
impresia ca cerul s-a intors cu fatza spre mine si ma urmareste pe unde merg
asa de perfecta era vremea.
Ajuns in centru
Arieseni-ului am intrebat din nou (harta mea este la o scara prea mare) deci
tot din vorba in vorba m-am descurcat si am lasat asfaltul deoparte luand
drumul macadamului. A inceput urcarea pe langa un rau care susura pe langa mine
in timp ce urcam agale cu a doua la relanti admirand harnicia oamenilor din
zona si casele din jur care erau facute de multe ori in niste locuri aproape inacesibile.
La un moment dat
au inceput adevaratele intrebari : care e directia buna ? Asta
deoarece au inceput si bifurcatiile . Am mai gasit o vreme oameni si m-au
ajutat , dar apoi s-a terminat si cu asta doar nasul meu si orientarea in teren
ma ghidau spre mai departe. Am gresit odata vreo ½ km trebuie sa recunosc si am
ajuns aici
Dar erau niste
oameni la munca campului care m-au ajutat sa ma orientez si am plecat apoi pe
drumul bun. Pe aici doar eu si ceea ce cautasem : NATURA.
La o exploatare de lemn am mai gasit pe cineva si mi-a
zis ca mai am 3 km pana la cheile Galbenei.
Am plecat mai departe bucuros si am ajuns.
Aici am avut o usoara dezamagire ... eram total
nepregatit pentru aceasta zona. Eu am crezut ca e mult
mai usor de vizitat, dar dupa nici 300 metri am inteles ca nu are rost sa merg
mai departe. Traseul era (exact cum scria si pe tablita de prezentare a
obiectivului ) pentru turisti echipati corespunzator si cu experienta. Sa zicem
ca ceva experienta am si eu, dar in hainele de motor pe mine si cismele care nu
erau deloc ceea ce trebuia nu aveam nici o sansa. As fi pierdut prea mult timp
si as fi vazut probabil mult prea putin asa ca am hotarit a doua oara in
aceasta tura ca e momentul sa ma retrag. M-am intors la motor, m-am dezbracat,
am intrat un pic in apa rece si m-a bucurat ca un copil ca pot striga cit pot
de tare si sa ma stropesc cu apa fara sa ma vada nimeni si sa rada de mine.
Am plecat spre
Cetatile Ponorului, drumul fiind de aici mult mai prietenos si mai usor. S-a
trasformat intr-o reala plimbare la viteza mica. Citeva imagini de pe una din culmile inalte si frumos impadurite.
Apoi pe ultima portiune din
apropierea platoului Padis am urcat pe drumul pe care in urma cu vreo 10 ani
urcam cu masina nasilor mei si ne era frica sa nu cadem in prepastie, iar acuma
se construieste un drum care cred dupa mine ca va avea 2 benzi si va fi
asfaltat ... Un dublu sentiment ma incerca. Pe de o parte ma bucuram ca se face
ceva in tara si se promoveaza turismul , dar pe de alta parte ma gandeam ca de
fapt natura pierde in fatza civilizatiei care de cele mai multe ori s-a dovedit
a fi distrugatoare. Nu puteam sa nu ma gandesc ca adevaratii iubitori de natura
nu au nevoie de asfalt ca sa viziteze si ca de fapt peste 1 an sau 2 vom gasi
zona plina de cocalari cu SUV-uri care aruca in neant tot ce este in jurul lor
la fel ca neatul din capul lor care nu ii ajuta sa gandeasca altfel. Am ajuns
sus pe platou.
Apoi am coborit
la zona de campare si surpriza prima limba auzita a fost ? Franceza :))
Exact ce ziceam ,
oamenii muntelui nu au nevoie de asfalt !!! Am pus si eu motorul langa o
mica terasa de lemn si m-am pus sa maninc ce adusesem de acasa ... nu stiam ca
voi gasi de fapt aici tot ce vroiam : bere suc, mancare la gratar, etc. In
urma cu aporximativ 10 ani cind mai fusesem eu aici era pustiu .... da,
civilizatia ....
Am vorbit cu
doamna de la cabanutza cu terasa unde am mancat si cu toate ca nu cumparasem
nimic de la ea s-a oferit sa imi gazduiasca o parte din echipament care nu
intra in topcase. Asa am putut si eu sa merg cit de cit omeneste pe traseul
scurt binenteles al Cetatilor Ponorului. Traseul complet se face cam in 3 ore
si 30 minute de un turist experimentat si mai mult timp de incepatori. De aici
se pot face de fapt mult mai multe trasee si recomand cu caldura zona pentru un
weekend complet cu cort si tot ce trebuie (inclusiv echipament de drumetie
montana).
Citeva imagini cu fenomenul carstic
Intors inapoi la
motor am umplut o sticla cu apa de izvor si am baut, deja aveam o stringere de
inima. Era gata ziua ... trebuia sa i-au drumul inapoi spre casa, oras, asfalt,
caldura, servici ... pffff.
Dar apoi am
zimbit, deja ma gandesc la urmatoarea mea evadare :))
